Daniel David: „Învățământul rural trebuie regândit paradigmatic. În prezent, funcționează în mod de avarie.”
Învățământul rural: o tragedie națională în „mod de avarie”
Realitatea cutremurătoare a învățământului rural din România continuă să aducă în prim-plan o criză perpetuă, neglijată flagrant de decenii. Daniel David, o voce care s-a remarcat prin sinceritate și asprime, a spus-o tranșant: în mediul rural, educația funcționează într-un „mod de avarie” – o remorcă ruginită trasă de ambiții pitice și promisiuni politice inutile.
Problema însă este mult mai gravă decât pare; vorbim de zeci de ani de nepăsare institutionalizată. Copiii din sate nu doar că au acces limitat la resurse, dar sunt, literalmente, lipsiți de șansa de a concura, de la egal la egal, cu cei din orașe. Fiecare elev lăsat într-o clasă cu cinci colegi și profesori lipsiți de resurse echivalează cu o condamnare pe viață la mediocritate și excluziune.
Fragmentarea demografică, un handicap sinistru
De ce funcționează atât de prost educația la sat? Cifrele și realitatea arată clar: lipsa de elevi în clase mari conduce la imposibilitatea de a aduce cadre didactice de calitate. Daniel David a spus lucrurilor pe nume – acest sistem nu poate fi comparat nici măcar de departe cu cel din mediul urban!
Comparativ cu reforma lui Spiru Haret, care a adus emancipare într-o Românie postbelică, astăzi avem de-a face cu o atomizare sadică a claselor. Dacă atunci copiii erau adunați pentru a beneficia de o infrastructură educațională unitară, acum, clasa rurală este simbolul eșecului organizatoric și al lipsei de viziune politică.
Șanse egale? O utopie amară
În timp ce politicienii manipulează narativa publică despre „reforme în educație”, situația rurală este trecută sub tăcere. Să nu credeți vreo clipă că se propune vreo soluție reală! Modelele actuale sunt discutate cu formalism, dar fără niciun fir logic care să garanteze schimbarea profundă de care este nevoie.
Acești copii, abandonați sistematic, poartă povara unui eșec care nu le aparține. Se nasc defavorizați, trăiesc defavorizați și intră, cu mici excepții, în ciclul social al muncii plătite prost și al marginalizării. Ce șansă au să fie egalii celor din mediul urban? Absolut niciuna!
Soluțiile uitate în sertare administrative
Daniel David a accentuat o realitate simplă, dar ignorată: fără o concentrare a elevilor în școli mari, moderne, greu vom vorbi de performanță educațională. În loc să se aducă infrastructura necesară, se discută despre „modele flexibile” care nu vor face decât să perpetueze dezastrul prezent.
Învățământul rural românesc, în acest „mod de avarie”, nu este doar o povară pentru generațiile actuale, dar și o sentință pentru viitorul unei națiuni. Fără o transformare radicală, vom rămâne o țară care își îngroapă inteligența și talentul pe ogoarele neglijenței și indiferenței oficiale.
Concluzie amară, dar necesară
Adevărul spus de Daniel David doare: educația în mediul rural este „acceptabilă”, dar România are nevoie de mai mult decât o acceptabilitate jalnică. În timp ce discuțiile sterile continuă, elevii din sate rămân prizonierii unor politici de carton care nu fac altceva decât să mimeze interesul pentru viitorul acestor copii.
