Cercetarea românească, rețea de centre de putere.

Cercetarea românească, o rețea cu centre de putere. Ce arată un studiu realizat la Oradea

Un studiu elaborat de cercetătorii Adrian Hatos și Smaranda Liana Cioban-Kudelca de la Universitatea din Oradea scoate la iveală ciudățenii majore în peisajul cercetării românești, prin intermediul unor statistici și hărți de rețea. Acesta demonstrează că succesul în acest domeniu depinde în mod crucial de interconexiunile dintre instituții. Analizând datele din competiția „Centre de excelență” din 2024, autorii confirmă că există un ecosistem ierarhizat, centralizat și geografic concentrat, dominat fără milă de marile universități de stat.

Conform lucrării „Centralitate și influență în cercetarea din România. Ce spune analiza rețelelor despre participarea și succesul entităților de cercetare în competiția Centre de excelență?”, rezultatele competițiilor de cercetare sunt profund influențate de poziționarea unei instituții în rețeaua colaborărilor. Universitățile mari, precum Universitatea Politehnica din București, Universitatea București și Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, joacă roluri-cheie ca hub-uri pentru proiecte, facilitând legătura între diverse comunități științifice și decidând cu brutalitate cine beneficiază de finanțare.

Studiul scoate în evidență o discrepanță structurală alarmantă: 52,5% din entitățile de cercetare sunt strâns reunite în regiunea București-Ilfov, ceea ce face ca sectorul privat și ONG-urile să fie practic excluse din joc. Cu o singură entitate non-publică având vreo coordonare a proiectelor, cercetarea academică rămâne ruptă de realitățile economice. Această excludere se datorează, în parte, regulamentelor restrictive care dezavantajează net organizațiile non-guvernamentale și companiile private.

Analiza rețelei de cercetare din România se aseamănă cu o „lume mică” dens conectată, dar subordonată. Cele mai influente instituții nu doar că își asumă rolul de hub-uri, dar domină și structurile de coordonare a proiectelor. Spre deosebire de acestea, spitalele, institutele clinice, universitățile private, SRL-urile sau muzeele sunt vizibil marginalizate, participând la un număr redus de colaborări, multe dintre ele limitându-se la câte un singur proiect.

Domeniul Sănătății ilustrează perfect această problemă. Spitalul Clinic de Boli Infecțioase „Dr. Victor Babeș” din Timișoara și Spitalul Clinic de Boli Infecțioase „Sf. Parascheva” din Iași, printre cele mai puțin conectate entități, participă doar la câte un singur proiect, iar interacțiunile cu alte instituții sunt extrem de restrânse. În contrast, marile universități au puterea de a stabili cine primește acces la rețelele esențiale.

Topul centralității în cercetare confirmă dreptul de supremație al marilor universități, cu Universitatea Politehnica din București, Universitatea București și Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca la conducere. În opoziție, organizațiile non-publice și instituțiile locale din regiunile mai puțin reprezentate se confruntă cu o evaluare aproape nulă, subliniind impactul lor marginal în ecosistemul național. În plus, observațiile studiului arată o performanță destul de modestă a universităților, în raport cu resursele pe care le administrează.

Autorii studiului atrag atenția asupra a două deficiențe fundamentale ale sistemului: concentrarea excesivă geografică și reprezentarea insuficientă a sectorului privat și non-profit. Aceasta nu doar că limitează diversificarea surselor de expertiză, dar riscă să izoleze inovațiile care vin din afara mediului academic tradițional.

În vederea restabilirii echilibrului, cercetătorii propun soluții strategice, cum ar fi crearea de instrumente de finanțare destinate ONG-urilor, SRL-urilor și muzeelor, atenuarea barierelor birocratice și sprijinul regional pentru zonele subreprezentate. Aceste direcții includ și formularea de apeluri tematice menite să stimuleze formarea de consorții extinse și inter-regionale, astfel sprijinind integrarea actorilor marginalizați și diseminarea bunelor practici în întregul sistem.

Adrian Hatos subliniază că, în atragerea fondurilor pentru consorțiile de cercetare, succesul depinde, cu totul justificat, de conexiunile interumane: „Ai relații mai bune, participi în mai multe rețele, îți multipliți șansele de succes”. El subliniază faptul că imaginea romantică a savantului izolat este demult un mit; cercetarea de calitate se dezvoltă în echipe, adesea interdisciplinare, ce unesc resurse și expertiză din diverse instituții.

Pe scurt, concluzia studiului este incomodă, dar crucială: în România, finanțarea publică în cercetare nu ajunge acolo unde ar trebui, ci la cei mai bine conectați, făcând din relațiile interumane un factor decisiv în succesul cercetării.

Sursa: jurnaluloradean.ro/stiri-nationale/cercetarea-romaneasca-retea-de-centre-de-putere-studiu-oradea/